Galațiul ne-a întâmpinat, ca de obicei, cu tot ce avea mai bun în bătătură: vreme de primăvară, pește de Dunăre garnisit cu vin alb, forfotă domoală pe faleză, semn că până și forfota nu mai era ce-a fost odată și un hotel cu clanțe de unică folosință. Pot să pun sau să nu pun ghilimele. N-am pus. Când am ieșit de la cinema, singura dovadă vie a vecinătății fluviului era un crucișător, că noi așa-l vedeam după două porții de nachos, cu nume de legendă: ”Perseus”. Lipsea ”Medusa”, dar hei, astea-s detalii pe care numai un zălud ca mine le-ar fi sesizat.
Ploaia, de care nu scap nici dacă ajung în Deșertul Gobi, ne-a bătut în ferestre cu degete de Babă Cloanță stricându-ne somnul și implicit visele. Că de visuri nu ne ocupăm noaptea. Îngrijorat până peste poate de zgomotul infernal care amenința calitatea odihnei colegilor mei, am dat perdeaua la o parte și am închis fereastra ușor, să nu scârțâie. N-aș fi vrut ca pilierul și cel din linia a doua cu care împărțeam camera 13 să fie afectați acustic. Poftim? Evident că mă înconjor numai de pilieri, taloneri și linia a doua! Nu vedeți că am nevoie de bodyguard? Nu! Nu erau fani ai clubului gazdă cu tobe și trompete ca să ne strice odihna, deși mi-ar fi plăcut să fie așa, dacă tot sunt cinic, dar important e că m-am liniștit și că după ce am băgat tot ce era de băgat în frigiderul meteo, m-am întors pe partea ailaltă.
Iarba udă, soarele generos și mirosul de ulei mi-au răscolit pe loc amintirile. Parcă ieri făceam interviuri cu Costan și Mihnea, parcă acum 2 ore citeam pe youtube componența lotului nostru. Dar azi era despre altceva. Trebuia să fie vorba despre altceva. Cu un lot tânăr și entuziasmat, cu o stare de spirit excelentă, tributară spiritului acela ancestral care zace în ADN-ul băieților mei și care le spune că viața este una singură și că nimic nu e mai presus decât să știi că ai dat tot ce ai avut mai bun în tine, am început meciul prost. Pentru că în loc să profităm de superioritatea numerică, am încasat trei eseuri. Scurte și tari precum un espresso. Și uite așa, ne-am văzut conduși la pauză cu 21-0. Nedrept, pentru că știu ce pot ai mei, dar cine paștele mă-sii poate spune că viața a fost vreodată dreaptă? Pauza ne-a găsit la marginea terenului ușor debusolați. Părea că istoria se repetă și că aveam să plecăm capul și să ne predăm. Numai că…
Repriza a doua avea să rescrie una dintre cele mai mișto pagini din istoria confruntării dintre gălățeni și humoreni. Știu că n-ar fi trebuit să spun în public, știu că se vor sesiza anumite foruri oficiale și știu că pot fi și arestat, dar asta e, frate, îmi asum. Adică, na, sunt un om asumat. Mă rog, responsabil. Ho! Cert e că le-am cerut băieților să-mi dea ghetele, căștile de protecție și protezele. S-au uitat la mine de parcă nu m-ar fi cunoscut, dar mi le-au dat. M-am retras în spatele buturilor. Nu voiam ca nici măcar Perseus să știe ce fac acolo. Am luat ghetele, am dat jos crampoanele și le-am înlocuit cu cuie din clorură de potasiu, am pus frunze de mentă în căști și am îmbibat protezele în pastă de ardei iute.
Să știți că nu mi-e ușor să fiu acolo, în iarbă, lângă ai mei, când au meci, indiferent de scor. De multe ori mă trezesc cu un nod în gât, de multe ori mă aud strigând ”Bravo, băi, băiatule!”, și de și mai multe ori suspin la unison cu ei. Când am preluat conducerea cu 24-21, după un eseu reușit de Rohan, mi-am zis că în sfârșit putem pleca acasă cu o victorie pe malul Dunării și că vrăjile mele au contrabalansat vraja ploii care ne stricase somnul, dar adevărul e că tinerețea, în general, îți cere tributul. Lipsa de experiență ne-a venit de hac. N-am cum să fiu supărat pe ei, că nici voi nu puteți fi supărați pe copchiii voștri, și nici n-am ce să le reproșez, dar poate dacă gălățenii, mai maturi și mai experimentați, n-ar fi avut norocul de a ne marca două eseuri în ultimele 8 minute, când eram doar 13 pe teren, altfel s-ar fi rotit azi planeta, iar ”Medusa”, cea după care m-am uitat în aval și-n amonte, n-ar mai fi atârnat inertă în mâinile lui ”Perseus”, ci ar fi sfârșit pe un platou la Kaufland, batjocorită cu mujdei.
Eram lângă Ștefăniță, când antrenorul gălățenilor i-a spus: ”Felicitări! Ai niște băieți pe cinste!”. I-am spus și eu, lipsit de inspirație și opac precum o frunză de nuc: ”I`ll be back!”, și să mor dacă am spus-o la mișto.
Leave a Reply