Nu-mi amintesc să fi avut o primăvară rugbistică atât de senină precum aceasta, când am înregistrat trei victorii din patru meciuri disputate. E adevărat că marea necunoscută rămâne echipa de la malul mării cu care vom disputa o dublă manșă în iunie, dar asta nu ne poate știrbi din bucurie. Vorba aia ” De-o fi una, de-o fi alta, Ce e scris și pentru noi”… Și uite cum veni vorba de război, cum mi se aprind ledurile. S-o luăm dară cătinel, cătinel spre destinație, să desțelenim olecuță cărarea și să ne amintim de ce și cum au ajuns adversarii noștri de la Bârlad să ne fie atât de speciali. Era să zic dragi.
Dacă ar fi să mă raportez la mine, ei bine, prima cronică scrisă pentru RC Gura Humorului s-a născut în urma disputării unui meci la Bârlad, și știu că povestea s-a țesut în jurul unui cartonaș roșu pe care-l meritau gazdele. E veche povestea și departe de mine intenția de a fi răutăcios, dar nici nu pot să tac. Cu timpul, rivalitatea această a înflorit, s-a dezvoltat și s-a copt, fiecare echipă trecând prin schimbări radicale, fiecare echipă trecându-și în dreptul victoriilor câte o bifă albastră.
Meciul de sâmbătă punea pe masa de joc două strategii diferite, cu doi jucători versați. Ei veneau pe malul Moldovei neînvinși, noi veneam cu o legiune străină formată din Melvin, Rohan și Angelo, cu un nouar aflat pe val – Mihăiță Daraban -, cu trei tandemuri: unul tată-fiu și două de frați – Daraban Mihăiță și Cosmin și Dani și Adi Varvaroi, cu o serie de oameni care s-au înrolat în această trupă și care vin de la mulți kilometri pentru a fi acolo unde simt că le este casa, cu niște copii care bat la porțile maturității cu un simț al răspunderii fenomenal și cu un puls fierbinte și intens dat de încurajările spectatorilor.
Am început ezitant, iar scorul indica un sec 12-0 pentru oaspeți. Pe florile noastre de măr părea că se așterne omătul greu și sumbru al înfrângerii. Alegem să dăm balonul în tușă, pierdem tușa, intrăm într-o rutină ce se învecinează cu neputința, nimic nu ne iese. Reușim, cu toate astea, să valorificăm două LP-uri și să reducem din diferență. 12-6 la pauză.Repriza a doua a fost nebună. Zeița Fortuna părea să joace zaruri, arătându-și fața hâdă precum personajele din tablourile lui Caravaggio, apăsând degetul pe rana deschisă, rânjind de după păpădii și băgând bila neagră în buzunarul cel mai îndepărtat al mesei, folosind manta cu lejeritatea unei dame de companie care-și face veacul pe lângă Crucible, fără să fi auzit vreodată, biata de ea, de Ronnie The Rocket O`Sullivan.
Trecem în avantaj, trec ei în avantaj, să fiu al dracului dacă n-am simțit că-mi plesnesc creierii de teamă la gândul că n-o să putem să răpunem taurul și că o să ne plângem apoi de ciudă în pumni. Avem lovitură de pedeapsă. Ștefăniță e în spatele meu, se încălzește. Nici nu vreau să știu ce simte când vede că la mijlocul terenului se formează un mol, o gâlceavă care se lasă cu niscaiva îmbrânceli. Sebi, fiul lui e acolo… Lucrurile se liniștesc. Se dau două păpădii, mă rog, duă cartonașe galbene (de la primăvară mi se trage). ”Mihăițăăăă, la bețeeee” îi strigă lui Daraban cel mic. Dar Mihăiță e decis să-i tragă scaunul Fortunei și să facă mișto de ea. Joacă balonul la mână și pătrunde ca-n unt în centrul buturilor. Eseu!
Meciul se termină cu 25-18 pentru noi, după ce am fost conduși cu 12-0, dar a lăsat în urma sa dâra cadaverică a frustrării pe care, evident, și rugbiștii o pot resimți. Nu suntem aici să-i judecăm, dar eu, de când sunt la marginea terenului de rugby, n-am văzut niciodată manifestări isterice la acest nivel de țață care-și ridică fusta-n cap așa cum am văzut la oaspeții noștri. Și-mi pare rău. Sincer. Să te apuce strechea și să te repezi la arbitri, strigând că ai copii acasă și că n-ai cum să le explici de ce ai scăpat un joc printre degete, e un pic prea mult, zic eu, nu de alta, dar copilul acela ar trebui să știe că a pierde este ceva firesc și că a pierde cu demnitate e la fel de sublim cu a câștiga pe merit.
Leave a Reply