În weekendul care a trecut Anglia a pierdut pe teren propriu în fața Argentinei, Țara Galilor a aruncat prosopul alb în fața All Blacks, Naționala României U20 a fost învinsă de Belgia și, sincer, nici noi nu ne-am simțit prea bine.
Nu știu colegii mei din staff, copiii care au debutat la seniori sau ceilalți jucători cum s-au simțit, dar eu, având rădăcini bine înfipte în inima Ardealului, m-am simțit la Cluj ca acasă. Cert e că, după cum am citit în dâra lăsată de crampoanele lor, bag seama că și lor le-o fost drag Ardealul. Să nu mă înțelegeți greșit, dâra a fost dreaptă, că pălinca era bine păzită, dar lungă și adâncă, ca o brazdă lăsată de un plug tocit pe un pământ dogorit de soare.
E greu să digeri o înfrângere și e și mai greu să cauți scuze. N-o să căutăm scuze, n-o să ne facem mea culpa și n-o s-o dăm în fatalitate, destin sau horoscop, a fost o înfrângere și atât. Că e o diferență mare de scor sau că puteam face mai multe, nu are relevanță. Cel puțin pentru noi, care știm exact ce și cât putem face, dar așa cum luna își ascunde mereu fața ei umbrită, așa ne pitim și noi durerea în umbra scrâșnetului dinților. Și nu e plăcut deloc, credeți-mă.
Începe repriza a doua. Scorul de pe tabela de marcaj, amplasat în apropierea aleilor Parcului „Iuliu Hațieganu„ indica un diabolic 66-6 pentru gazde, iar asta mă ducea cu gândul la infernul lui Dante: Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate! O, maestre, dacă ai ști câte am lăsat și noi, pe lângă speranțe…
M-am așezat pe banca de rezerve, lângă Andrei, care, pentru cine nu știe, e un tip efervescent ca o scânteie care-și caută locul necontenit între paie, pentru a declanșa infernul (tot de la Dante mi se trage, cred). În spatele băncii noastre, un tată îi explică unui copil de 6-7 ani de ce se pasează numai înapoi, o cioară își aranjează meticulos o pană din coadă, un domn trecut bine de șaizeci de ani privește cu îngrijorare, ca să nu spun nostalgie, spre echipamentul roșu, și el, ca infernul, al domnișoarei arbitru, iar Andrei, pentru prima oară de când îl știu, tace. Pesemne că în infern se tace, pentru a se auzi mai bine urletele năpăstuiților.
Îmi privesc ceasurile de la mână. Un zâmbet amar însoțește imaginea lui Maradona, care mi se perindă în fața ochilor, cu două ceasuri la mână. Chiar, o fi și el în infern pentru că a trișat în meciul cu Anglia? Îl am pe al meu și pe al lui Liviu. Pe unul dintre degete am chiar și o verighetă. Nu, nu e mea, dar am primit-o spre păstrare. Nu știu dacă fac bine că spun, dar în timpul meciului primesc spre păstrare o mulțime de bunuri de valoare care aparțin jucătorilor. Practic, sunt un fel Revolut la purtător, dar asta rămâne între noi. Și tot pentru prima oară închid aparatul de fotografiat cu mult timp înainte de fluierul de final. Nu, nu era ca și cum am fi ascuns și eu și Andrei gunoiul sub preș, era doar dovada supremă a respectului față de spiritul acestui sport și exprimarea convingerii că buni sau mediocri, mari sau mici, bătrâni sau tineri, fiecare dintre noi, cei care scriem istoria acestei echipe în rugby-ul românesc din poziția de jucători, antrenori sau membri ai staff-ului, o facem din toată inima și știm că undeva, cândva, cineva o să-și amintească de Gura Humorului, locul unde se nasc și se formează campioni, chiar dacă uneori înfrângerile ne fac să simțim din plin povara timpului înainte de împlinirea sa. Și, zău că doare. Dar trece.
Bun. Îi felicităm pentru victorie pe studenții clujeni și ne bucurăm că au jucat cel mai bun rugby al lor, spre deosebire de alții, care cred că lovitura cu capul în bărbia adversarului căzut jos e sport olimpic. Nu e, bă, sport olimpic, e curvăsărie, dar om detalia noi cu prima ocazie când ne picați în mână.
P.S. Articolul este un pamflet și nu implică poziția oficială a Rugby Club Gura Humorului.
Leave a Reply